Nu mă simțeam bine de câteva zile. De Ziua Națională a României, pe 1 decembrie, un nenorocit de vertij venit de nicăieri, făcea să se învârtă camera cu mine, de parcă nu aș fi fost eu destul de amețit.
Am trecut prin mult prea multe, încât să mă mai panichez, așa că, nu sun la numărul de urgență 112 pentru a solicita o ambulanță care să îmi regleze chakrele, ci îndrăznesc să îmi deranjez medicul de familie de la festivitățile și petrecerea aferentă Zilei Naționale, care de altfel surprinzător și răspunde și îmi prescrie cu totul altceva față de ciolanul și fasolea tradițională.
Citind timp de cinci zile despre simptomele pe care le am, nu îmi pun prea multă nădejde în el, în ”tratament”, căci încep să realizez, că tot ceea ce fac, e să atenuez efectele și nicidecum să tratez cauza. Și mai realizez din ce în ce mai îngrijorat, că tot ceea ce fac, e să evit inevitabilul. Nu îmi place inevitabilul, nu cred să existe cineva sănătos la cap, căruia să îi surâdă ideea de a merge la Spital, la medici, la controale peste controale, investigații și stat pe la cozi pe la clinicile private care de abia așteaptă să îți ia banii. Dar până la urmă, ce nu dăm, ce nu facem, atunci când începem să nu ne mai simțim așa cum ne simțim de obicei, sau chiar mai mult de atât, atunci când începem să ne simțim mult mai rău.
Chiar dacă au trecut deja mai bine de 20 de ani de când am ”vizitat” Urgența Spitalului Județean din Arad, așa cum îi zicea pe atunci, cam știu aproximativ la ce să mă aștept. Nu am motive să cred și să sper, că s-au schimbat foarte multe, chiar dacă au trecut între timp, două decenii. Și cât de mult mă pot înșela!
Și pentru că, simptomele în loc să se estompeze în urma tratamentului, nu doar că persistă ci par că prind proporții, cu inima strânsă, pun mâna pe telefon și formez numărul de la care cu toții, cu mici excepții, într-un fel sau altul, într-o formă sau alta, așteptăm salvarea…și la propriu, dar și la figurat.
Explic cam ce consider eu că ar fi de explicat, succint dar totodată cuprinzător și invariabil, sunt întrebat…”Doriți să vă trimitem Salvarea?”. Cum nu am sunat doar ca să fac conversație, răspund că, Da! Și astfel, îmi dau acordul să mă bag de bunăvoie și nesilit de nimeni, în fălcile așa zisului sistem de sănătate din România. Îmi aduc aminte pe rând, de Victor Costache, de Nelu Tătaru, de Vlad Voiculescu, de Ioana Mihăilă, de așa zisa pandemie și de ororile ce mai răzbăteau dinspre spitale și nu pot să nu îmi reprim un fior. Să mă anesteziez cu ideea că, măcar pe vremea lui Rafila, nu mai ard spitale și mai există ca priorități de urgență și alte afecțiuni, altele decât cele legate de COVID? Aș putea, dar poate că ar fi o anestezie sumară, amăgitoare, așa că, o las așa cum e, alung factorul politic din ecuația zilei ce se anunță lungă și ”mă pun” pe așteptat.
Surprinzător, nu am foarte mult de așteptat, poate câteva minute! Mă gândesc cu tristețe, că doar cu un an în urmă, dacă îți luai un Coviduț în mufă, riscai să aștepți ambulanța, cu zilele. Nu mai e cazul, acele zile s-au dus și pot doar să sper că, nu se vor mai întoarce niciodată, căci nu se știe niciodată când te găsește beteșugu.
Un paramedic, o dulceață de femeie cu părul roșu, mă chestionează deja și îmi întocmește fișa pentru UPU, în timp ce asistentul, îmi ia tensiunea. Știu deja cât am, dar dacă tot au venit, îi las să își facă treaba.
Atunci când sunt foarte stresat din cauza unei situații mai delicate sau precare în care mă aflu, am tendința să compensez pierderea controlului, printr-un debit verbal sporit, așa că, încep să le dau detalii despre situația medicală în care mă aflu, în speranța iluzorie, că se crează acolo un liant emoțional care mă va determina să mă las mai ușor dus în ambulanță, parte pe care o detest parcă cel mai mult. M-am mai aflat în astfel de situații, știu exact la ce să mă aștept.
Plouă, ploua și în urmă cu 24 de ani, atunci când ajungeam la Urgența Spitalului Județean din Arad cu edem pulmonar și stop respirator, aspect care nu e menit să mă încurajeze. În timp ce în ambulanță mi se pune o branulă, eu continui să sporovăiesc, să povestesc, să întreb…”Da, de la a doua doză de Pfizer mi-a fost foarte rău, era să mor, nu voi mai face alta, nu am făcut nici boala și am avut contact cu mulți pacienți în cei 2 ani” mi se destăinuiește paramedicul cu părul de foc. Îi spun cu ce mă ocup și brusc, devine rezervată. E frig rău, încep să-mi clănțăne dinții în gură de surescitare, din cauza aerului rece ce îmi vine direct pe față. Șoferul pornește sirena și după cât de tare mergem și după cum se zgâlțâie targa sub mine, realizez, că trecem și pe roșu. ”Dă-te făh”, strigă șoferul la o femeie înțepenită pe trecerea de pietoni.
Ajungem destul de repede la ”Județean” și în timp ce sunt coborât din ambulanță, realizez dar fără să mă surprindă, că totul se întâmplă pentru ei, într-o anumită rutină. În timp ce asistentul trage de targă spre Recepția UPU, se salută cu un paznic și râde, glumesc unul cu celălalt, în timp ce eu mă înfior din nou sub pătura ce cu greu îmi ține de cald. În timp ce așteptăm să fiu preluat, chiar dacă doar bine nu mă simt, încerc un dialog și întreb dacă au de lucru, dacă sunt solicitați frecvent…”Daaa, e nebunie, nu stăm un minut locului și în timpul pandemiei a fost la fel”. De perioada COVID, râde, nu e impresionat, a văzut multe, știe multe…”Au fost interese mari, doctorii de abia acum au curaj să spună lucrurilor pe nume, de vaccinat, s-a vaccinat doar cine a vrut, nu ne-a obligat nimeni”. Mai vreau să îl întreb ceva, dar primim verde de la Recepție și sunt transportat în interiorul UPU, unde niște brancardieri mă mută de pe targa ambulanței, pe patul UPU. Se predă dosarul meu medicului de gardă și odată cu el, sunt predat și eu din mâinile Ambulanței, pe cele ale UPU.
Mă lovește instantaneu acel miros tipic de spital, fad, înecăcios, dulceag stătut, amestecat cu medicamente, echipament medical și suferință umană. Se spune că, dintre toate simțurile, simțul olfactiv are abilitatea cea mai mare în a ne trezi amintiri din cele mai crunte, adâng îngropate și ferecate în subconștient. Îl simt cum își face efectul din plin, precum o cheie care se potrivește perfect în cufărul ei. Imagini ale trecutului, rupte parcă din altă epocă, se întrepătrund contorsionat peste realitatea în care am nimerit din nou.
Pe asistent știu deja cum îl cheamă, paramedica cu părul roșu refuză să mi-l spună, ”Suntem doar niște oameni care își fac meseria”…intuiesc un zâmbet amar în spatele măștii. Realizez, că a conștientizat ”pericolul publicității” și a ales cartea anonimității. Îi respect decizia, așa că, nu insist, știu că îi voi afla numele ceva mai târziu, brancardierii nu au cum să nu știe. Nu îmi doream să îi fac rău, era doar pentru mine, pentru colecția mea de amintiri și oameni lângă care puteam să adaug și nume, mi-ar fi plăcut să descopăr oameni ceva mai asumați, mai relaxați, mai dezinvolți. Încerc să îi găsesc o scuză, nu e vina lor, e vina sistemului îmi zic, are nevoie să își păstreze job-ul, nu să își audă vorbe, să se citească despre ea în cine știe ce publicație, în cine știe ce carte. Trăim vremuri ciudate, am pierdut multe din virtuțile pe care le-am avut mulți dintre noi, înainte de a începe ”plandemia”, resetarea. Când pomenesc de Big Pharma, asistemul zâmbește amar, știe el ce știe. Știm cu toții, dar nu ne ajută la mare lucru, angrenajul mașinii de tocat, e mai presus de noi. Realizez subit că, eu tocmai ce am ajuns în el. Acuma-i acum!
Mi se pune buletinul pe piept și sunt împins cu patul UPU, într-o boxă de așteptare. ”Dani, se putea și mai rău de așa, puteai ajunge la subsol, cu o etichetă prinsă de un deget de la picior”, mă încearcă un fior, ce îmi scutură din nou tot corpul. Nu am timp să mă înfior prea mult, căci o asistentă se apropie deja de patul meu…”Trebuie să vă iau sânge”, din ăla încă mai am ceva. ”Poate reușesc prin branulă”, nu pot să nu mă întreb, pe unde altundeva. ”E gros zic, el sângele!”, ”Dar de unde știți?”…dacă aș începe să îi povestesc istoricul meu medical, aș vătăma-o grav, așa că, prefer să consider retoric și fac doar o grimasă, cât să o percep doar eu. Nu termin bine să donez din uleiul de motor, că o alta vine și îmi pune o banderolă de luat tensiunea, pe mâna dreaptă și uită să mi-o mai scoată. Realizez, că sunt legat la ceva automat tensiometru, care înțeleg din revolta unei asistente…”Nu prea funcționează”. Vine o altă asistentă cu niște fire și cleme legate la un aparat ca de sudură pe care se ”laudă” că la ”șutit” de la o alta, aparat care înțeleg, că e EKG-ul. Spre finalul procedurii ”standard”, o alta, care înțeleg că e asistenta care printre altele se ocupă și de cazul meu, aduce un bidon de plastic, pe care scrie NaCl. Înțeleg imediat, că e clasica Clorură de Sodiu, care nu face altceva, decât să hidrateze, să marească volemia, adică volumul de sânge din organism, care reglează debitul cardiac și mărește diureza. Nimic care să mă oprească în a mă roti în raport cu mediul înconjurător, sau mediul înconjurător să se rotească în raport cu mine.
Odată scăpat de procedura standard, am timp să observ ce se întâmplă în jurul meu, cu toate simțurile treze. Față de cabinetul care ținea pe post de Urgență în anii ’90, regăsesc o secție UPU, renovată, schimbată total. Un spațiu generos care include o secțiune de Terapie intensivă, un Spațiu de Supraveghere pacienți, două rânduri de boxe stânga dreapta, iar pe mijloc, spațiul dedicat personalului medical. În ciuda spațiului generos, pare neîncăpător. Chiar dacă nu sufăr de astfel de afecțiuni, mă încearcă un sentiment de claustrație. Toate boxele sunt pline ochi. Sunt aduși mai mulți pacienți, decât cei ce sunt externați. Am nimerit în prima boxă pe dreapta, exact vizavi de pultul asistentelor, un punct numai bun pentru observație, căci tot nu mai pare cum că ar vrea să mă mai bage cineva în seamă. Realizez curând, că sunt cel mai tânăr dintre pacienți. O mică parte peste 50, restul peste…60, 70, 80. ”Ce caut eu aici?”…ce căutam și în ultimii 24 de ani, presupun.
Se tușește mult. Mulți pacienți sunt cu măști de oxigen, cineva are saturație mică și îmi aduc aminte, că la plecarea de acasă, aveam saturația oxigenului de 97%…”Ce bine că m-am lăsat de fumat”, mă felicit în gând, că tot nu am altă treabă. Am câmp vizual și spre Terapie Intensivă, dar dintr-un puternic instinct de conservare, evit să mă uit într-acolo. Am experimentat, știu cum e, mintea mea îl asociază cu iadul, în purgatoriu mă simt blocat de 24 de ani, e ceva mai tolerabil, căci am rezistat. Nimic nou pe frontul luptei pentru supraviețuire. Ochi pierduți, stinși, speriați, debusolați, privesc în gol din boxa unde i-a împins soarta. În timp ce eu încerc să vorbesc în șoaptă cu prezența blondă ce îmi stă alături pe post de ”aparținător”, cineva vorbește tare dintr-o boxă alăturată, destul de tare cât să audă toată secția…”Ce aproape am fost tu, nu-mi vine să cred, tot tremur”. După accentul neaoș, e de undeva de pe sate și e destul de în vârstă. ”Oare ce-o să mi se întâmple acum, ce-i ăla ulcer gastroduodenal perforat?” își întreabă el consoarta. Îi simt teama din voce, a venit decontul pentru o viață nu tocmai așa cum ar fi trebuit să fie. ”Taci acolo și nu-ți mai tăt da masca aia jos, tăte vrei tu să le știi”.
”Ați mâncat ceva? Aveți glicemia mică!” mă trezește asistenta în combinezon verde, din contemplare. Nu, nu am apucat să îngurgitez nimic, nu mi-e foame, nu aș putea să înghit ceva, nici dacă ar fi mâncarea mea preferată la puterea a zecea, servită pe-un platou de argint. Mirosul greu de spital mi-a pătruns din nou în fiecare folicul nazal, mai departe spre creier, creier care a și deblocat în procedură de urgență, cele mai crunte amintiri ale existenței mele. Suficient cât să îți taie orice poftă! ”Ce caut eu totuși aici?”. Ah, vertijul bată-l vina. Accept totuși o banană, mai mult forțat decât de bună voie. Bătrânelul de vizavi ce până acum 5 minute și-a tușit plămânii în masca de oxigen, s-a ridicat acum cu dificultate pe marginea patului și soarbe greoi o supă cu tăieței dintr-o caserolă transparentă de plastic. Îi curg lacrimile și mucii în bol…probabil, că și el se gândește ”Oare ce caut aici, în loc să tai porcu sau să dau la orătănii, să bag pe foc…”.
Boariu…Boariu pentru tomograf. Boariu, hmmmm, cred, că eu sunt ăla. ”Unde frastului îi brancardierul ăla, iară-i la țigară”, trântește ofuscată asistenta șefă cu dosarul meu de birou. Încep să mă simt vinovat…și din nou retoricul ”Ce caut eu aici?”. Trec vreo 3 minute și vine și brancardierul, care îl mai trage pe încă unu după el. ”Hai măh, tră să mergem la Cat, ce tăt faci”. Râde. Aș râde și eu, dar nu prea îmi vine. ”Clar am AVC” și dacă printr-un renghi al sorții, cumva nu am, 100% fac azi. Dă să mă tragă cu targa din boxa ”mea” semi întunecată de care am început să mă atașez, își face loc pe lângă doi plutonieri de la Smurd când…”Cu Boariu pentru Cat Scan mai amânăm 12 minute, a intrat o urgență”. Brancardierul se strâmbă a lehamite și mă împinge înapoi în boxa ”mea”. ”Vezi măh, o trăbuit tu să meri la țigară, îl ținem pă domnu ăsta în suspans.” Clar fac AVC!
”Boariu, mai încercăm odată la CT”…și iată-mă împins pe holurile reci ale spitalului, spre Tomograf. Brancardierul glumește și vorbește mult. Uneori, în funcție de situație, găsesc agreabili oamenii relaxați, vorbăreți, mă abat de la gândurile mele și brancardierul ăsta de mă împinge cu patul milimetric, aproape chirurgical pe lângă pereții juliți de tărgi, și-a adaptat antidotul perfect, pentru nebunia în care și-a găsit să muncească. ”Semeni mult cu o prietenă de-a mea”, îi spune ”însoțitoarei” ce de abia se ține după noi. ”Cine v-a adus?”, parcă îmi anticipează întrebarea. ”Păăăi, nu știu cum o cheamă, o doamnă faină cu părul roșu”…”Aaa, C…, da, au mult de lucru”. Și uite așa, fără să îmi propun neapărat, aflu cum o cheamă pe paramedica ”mea”.
Tremur din nou sub pătură, văd lifturile și alt set de amintiri năvălesc în haită peste mine…”Oare ce vor vedea ăștia în tărtăcuța asta precum o râșniță de gânduri?”. Ajungem, e liber! ”Acuma-i acum, to AVC, or to no AVC!”. Sunt obișnuit mai degrabă cu RMN-ul, din ălea am făcut cu duiumul, gălăgioase, masive, reci. Tomograful, e ceva nou pentru mine. Sunt mutat din nou de pe pat pe tava tomografului…1, 2, 3 și! ”Toată lumea afară”, Rămân singur. Simt că mă mișc, sau se mișcă el peste capul meu…de mi-ar citi gândurile, cu siguranță și-ar prăji bobinele. ”Oare ce vede acum medicul?”, nu apuc să îmi dezvolt gândurile prea bine, că ușa se deschide și sunt anunțat că e gata. O fi de bine, o fi de rău? La ultimul RMN făcut în Beijing, care a durat mai mult de-o oră și la care am avut antifoane pe urechi, am reușit să și ațipesc, aici…dezamăgitor. Înapoi pe pat…1, 2, 3 și! ”Semeni cu un fost șef de-al meu de la fostul loc de muncă, fain om! Unde ai lucrat?” Îi spun că, la Ziar, ”La Ziar, la Observator”. Devine grav…”Aoleo, jurnalist, sper că nu v-am supărat, știți, mie îmi place să vorbesc cu oamenii, mai trece timpul”. Îi zâmbesc, tremur din nou, mi-e frig. Alte culoare, alte amintiri. Atât de schimbat și totuși, sus pe secții, parcă același, înghețat în timp. Mă gândesc, cam cum sunt oamenii și cum relaționează față de tine, în funcție de cum arăți, cine sau ce ești. ”Tanti, nu-ți mai scoate masca aia”, am ajuns din nou la dilibau. Pacienți noi, locul ”meu” e ocupat, sunt așezat într-o boxă alăturată, exact lângă ulcerul perforat.
O bătrânică de vreo 90 de ani, suspectă de AVC, un fel de Fefeleagă aprigă, preluată în timp ce eu eram scanat de pitici la mansardă, se luptă din răsputeri să scape din ambuscada asistentelor chitite să îi dea primul ajutor și să îi facă toate procedurile. ”Mamaie, unde vrei să pleci? Nu-ți mai scoate masca”. Se luptă vânjos cu toate puterile pe care le mai are și se agață de viață, cu ochii pierduți de neuronii care încep să stingă lumina. Sunt mutat înapoi la locul ”meu”, fac rocada cu Fefeleaga, aspect care mă bucură. Are nevoie de masca de oxigen și în boxa ”mea”, aparent…nu merge.
Un nene în chiloți și maieu, cu perfuzia în braț, vrea să plece la ”o țigară”, moment în care Medicul de gardă explodează, ”Saturație de 90% și el vrea la țigară”. Eu nu vreau la țigară, vreau doar să mi se facă toate investigațiile, să mi se prescrie tratamentul și să plecăm acasă. O altă mămăiță aflată aproximativ în aceeași situație, vrea să iasă la aer…nu mă mir, aș ieși și eu. Fefeleaga tocmai a făcut pe dânsa și asistentele se agită din nou în jurul ei, vin cu o pătură, pempărși. Vrea să plece…la WC, neuronii își închid afacerea, dar instinctele rămân, probabil că îi e jenă.
Brusc, se face rumoare…asistenta șefă, de-a râsu plânsu, anunță precum în gară, mai mult pentru ele…probabil s-a dat prin stație, ”Și acum, cireașa de pe tort, ne vine un boschetar”. Le pică fața…”Nuuuuuuuuuuuu!”. Știu ele ce știu, au mai avut de-a face cu oamenii străzii, știu exact la ce să se aștepte. Personaju’ Intră cântând, împins cu targa de o domnișoară paramedic, prea finuță și prea frumușică pentru o meserie atât de dură. ”A căzut, s-a lovit la spate, e beat cui”. Până la urmă, de acolo de unde vine el, n-ai cum să supraviețuiești altfel, matrafoxul e baza. Are mâini frumoase, cu degetele lungi, ca de pianist…el, nu domnișoara. Domnișoara e faină toată, corp frumos, mâini finuțe, unghii îngrijite, să te tot lovești la spate. Dar îmi e, că nenea cu noada praf, nu a fost în măsură să aprecieze, e mult prea matolit, cântă ceva patriotic, doar de el știut. E în lumea lui, îl invidiez. Corpul medical se ia cu mâinile de cap. Îi înțeleg și pe ei. Eu sunt doar de câteva ore acolo și sunt ca și țăcănit, măcar dacă fac AVC până plec, sunt exact acolo unde ar trebui să fiu. ”Hai, trebuie să te speli, nu te vede doamna doctor așa”, nu e curios…cântă ceva că-l doare spatele. Nu-I interesează nici de brancardierii, care vin deja după el să-l ducă la dușuri. În lumea lui, acolo de unde vine el, nu există dușuri…nici măcar în doi. Și-a însușit bine noua directivă Europeană…”Faceți economie, nu vă spălați”, e cel mai European din tot UPU.
Mă plictisesc teribil. În afară de vertijul care îmi amestecă gândurile de-o săptămână bătută pe muchie, mai am și alte probleme de sănătate, care pentru mine sunt urgențe și dacă tot sunt acolo, aș vrea să le rezolv, dar în ciuda evidențelor, medicul de gardă insistă să mă contrazică. ”Ah, asta nu e o urgență, să rezolvăm urgența!”. Să rezolvăm, să rezolvăm, că de-aia și sunt acolo, ca să rezolvăm, doar că, de vreo două ore stau degeaba, nu mă mai bagă nimeni în seamă și știu, că la ce suspectez că am eu, diagnosticul de ”Vertij Pozițional” ce mi l-am pus singur cu 24 de ore în urmă, ar mai trebui cel puțin, măcar un control ORL, control care mi se putea face foarte simplu, la pachet în același drum, imediat după tomograf. Știu ce am nevoie, am citit deja cam tot ce era de citit despre Vertij, sunt convins că și ei și cu toate astea, examenul ORL se lasă așteptat. ”Urechea internă, urechea internă…”, probabil ar trebui să încep să cânt și eu, precum rapsodul ce între timp s-a întors de la dușuri, poate poate m-ar băga și pe mine cineva în seamă. Mă doare urechea dreaptă…amețeli, urechea internă, amețeli, pierderea echilibrului…control ORL, dăăăăăăăh! N-am cu cine, nu mă pot trimite singur la control, căci rezolvam de mult.
Aștept cu înfrigurare rezultatul de la tomograf, se face ora 19 și urmează schimbarea turei. Și din nou mă năpădesc amintirile. Atunci când am avut accidentul, în vara lui ’98, îmi aduc aminte de schimbarea gărzii, a turelor. Ajunsesem să îi cunosc pe toți, erau ture și ture…aveam deja preferințe, ture mai ”a dracu” și ture mai ”de treabă”. Mă apucă durerea de cap. Dacă nu o rezolvăm până la 19, se schimbă tura și o luăm de la capăt cu întrebările…”Dar ce ați pățit, ce s-a întâmplat? Nuuuuu! nu”. Încep să mă panichez. ”Da, e AVC”, îi spune o asistentă, alteia. Ce? Cine? Eu? Mi-a venit tomograful? Am bănuit eu. Până la urmă, cât să o mai duci, de la ceva musai să ți se tragă. Până la urmă, în ce țară trăim și cât de mult mă afecteaă asta, căci nu sunt imun, îmi pasă, mă mir că nu l-am făcut mai devreme. Din păcate nu sunt eu, e Fefeleaga! Mi-a zburat glonțul pe lângă neuroni, ”Hai…poate data viitoare?!”, întotdeauna am gândit pozitiv și ce bine mi-a mai umblat.
Încet încet, se schimbă tura și apare personal nou…nu am stat mult cu tura precedentă, dar am deja senzația, că îi cunosc de când lumea. Apar fețe noi, cu care nu am nici cea mai mică intenție să apuc să mă familiarizez. ”Uite-l pe Adi Mutu tânăr”, îi atrag atenția aparținătoarei ce stă neclintită de câteva ore lângă patul meu. ”Seamănă la perfecție, l-or fi clonat ăștia pe aici?!”. Îmi vine să-l strig. Mutuleee, ce faci băh pe aciulea, ți-ai greșit meseria bre, bag-o în ațe! E răsfățatul turei, se vede, tânăr, subțirel, pedant, frumușel, dezghețat, singur printre asistente, frumușele și ele…”Sigur e bătaie pe el!”
S-a schimbat deja toată tura, o asistentă a fost Nicoleta și cum e 6 decembrie, au felicitat-o și au strâns-o în brațe…nu prea poartă nimeni mască, nici pacienți, nici personal medical. Cel cu insuficiență repiratorie, o poartă ocoș, dar pe barbă. N-am altă treabă și sunt atent cu un ochi critic, la toate detaliile. În timpul pandemiei, sigur sigur lucrurile arătau altfel pe aici, atât la pacienți, cât și la personalul medical. Sunt trezit din contemplare, de o domnișoară cu mască pe față, cu stetoscop la gât și cu șosete roșii, cu ceva reni și brazi, de sezon. Îmi zic, hai că începe…” ”Bună seara, ce ați pățit?”. Dau să răspund ceva și știind cam de ce îmi era teamă mai cu juma’ de oră în urmă, mă blochez, nu reușesc de indignare să articulez nimic, nimic coerent. Se uită la mine cu îngăduință, candoare și insistență, că deh, pacientu suspect de AVC și reușesc să bălmăjesc…”E trecut în dosar, trebuie să spun din nou, să o luăm de la capăt?”. 100% e asistentă, e prea tânără pentru a fi medic. Mă ponderez singur, știu că odată pornit, greu mă mai pot opri. Am fost prea cuminte atâtea ore, ca să dau taman acum ”la final”, cu AVC-ul de gard?!
”Vrem să știm ce ați pățit”, între timp mai apare o doctoriță, care pare mai mult doctoriță decât puștoaică și realizez, că e medicul de gardă, împreună cu medicul rezident (puștoaica), de un bun simț ce mă responsabilizează. Îmi trec și amețelile și plictiseala și tot. ”Așa da”, îmi zic! Se vede diferența. Rezervate și cu bun simț, mă lasă răbdătoare și cu bun simț să îmi spun povestea și oful și din când în când, mă încuviințează dând din cap. ”A venit și tomograful”, nu e AVC. Vorba aia, ”Analizele au ieșit bune, dar pacientul a murit”. Știți senzația aia, când te doare de vreo 5 zile măseaua de mori, mergi la dentist și când ajungi acolo, în timp ce stai și aștepți să intri, nu te mai doare nimic, simpla prezență la ușa stomatologului și e suficient să îți treacă. Așa și eu, îs treaz lumânare, aș putea citi Biblia, că e cu scris mărunt, din partea cealaltă a UPU. Nu tu vertij, nu tu amețeașă, nu tu nimic. Oricum e pozițional, se activează doar la schimbarea poziției. Că, mă și întreba o asistentă acum vreo două ore…”Mai amețiți?”. Nieeee, cum dreac să mai amețesc, mi-a luat Clorura asta de sodiu, cu mâna. Mă uit după degetele înmănușate ale amândurora, cu atâta acuratețe, încât îmi dau lacrimile. O fi semn rău? AVC sigur nu e, doar dacă n-am făcut cumva între timp. Îmi verifică picioarele și se pronunță…”Aici ar trebui un Eco Doppler, să nu fie cumva tromboflebită”. Nu știu ce e Dopplerul, dar știu ce e aia trombo…flebita. E deja ora 20, dar oare de ce n-am făcut-o până acum?
Stau de 3 ore degeaba. Ar mai fi și ORL-ul, care în opinia mea, trebuia făcut primul. AVC, ce AVC…mă doare urechea, îi povestesc de timpan, de urechea internă, de centrul echilibrului și din nou de ORL. Mă apasă la baza urechilor, nu mă doare, mă doare înăuntru…timpan, urechea internă, ORL. Încuviințează și nu știu ce să înțeleg din asta. Facem, nu facem? ”Până la urmă, m-am diagnosticat bine, e Vertij Pozițional?”. Încuviințează, zâmbește. ”Un Doppler sus la Cardio pentru Boariu”. Ce? La ora asta alte investigații, după ce în ultimele ore am stat doar pe post de observator, cu furtunul de la perfuzia goală, înfiptă în branulă?! Nu că mă plâng, doar pentru investigații am venit, doar că, se puteau face deja și de câte două ori fiecare. ”Și ORL-ul? Nu mă aude nimeni. ”Perfuzia asta mai folosește la ceva? E goală de vreo 3 ore”, întreb o asistentă, în timp ce aștept un brancardier să mă ducă la Eco Doppler. ”Nuuu, că poate ne mai trebe!”. Ce, bidonul gol de Clorură de sodiu, de pe care între timp am reușit să citesc, cam tot ce era de citit? E retoric. Un plămân artificial intră din nou în avarie și piuie de-mi amestecă gândurile, a tot piuit de când am ajuns și a reușit să răscolească tot în mine, unul dintre cele mai mari coșmaruri ale existenței mele. Cine a fost intubat sau a avut traheostomie, știe cu siguranță despre ce vorbesc!
S-a schimbat tura, s-au schimbat și brancardierii. Un brancardier chel și tatuat cu alură de halterofil, se contrează cu un altul la fel de solid dar netatuat, care să mă preia și să mă ducă la Doppler. ”Câștigă” netatuatul. Spre deosebire de celălalt, vorbărețul, care mă ”confunda” cu fostul lui șef, acesta e sobru, mă poartă în tăcere pe holurile semi întunecate și bântuite de frig ale spitalului. Încerc să creez un dialog, observ că nu am cu cine și renunț. Ajungem din nou la lifturi, etajul 5. Bate un vânt pe holurile alea, de îți bâțâie capul. Mă ascund din nou sub pătură. Ajungem sus pe secția Cardio, unde pare că a venit deja Crăciunul. Oprim să așteptăm lângă un brad artificial, pe care cineva inspirat, a găsit de cuviință să îl împodobească cu globuri roșii și albe și cu inimi roșii. Pe un perete, din beteală roșie, cineva a lipit-o într-o formă de puls, bătăi ale inimă ce dau puțină culoare specifică secției. Așteptăm să intrăm…”E cineva înăuntru” îmi spune brancardierul. Aparținătoarea ia o inimă din brad și mi-o dăruiește, să mai uit de necaz. ”hai, până la 22 suntem acasă, mă încurajează ea în timp ce mă ține de mâna cu branulă. Sunt sceptic. Dinăuntru se aud discuții, cineva râde…mie nu prea îmi vine. În sfârșit intrăm. Mă preia un medic creț, calm, rezervat…dau să întreb ceva dar mă răzgândesc, nu știu de ce…de obicei sunt destul de direct. Îmi studiază cu ”joystick-ul” Dopplerului, în spatele genunchiului. Ceva dă cu virgulă. Mă uit pe monitor și nu înțeleg nimic…”Nu, nu e tromboflebită” rezumă el după vreo 10 minute. ”Dar atunci ce e?”, dă din umeri. ”Prea mult repaos, nu se mai drenează lichidul limfatic.” Parcă-mi vine să-mi cer scuze că m-am accidentat și am ajuns într-un scaun rulant. Îmi explică ceva cu niște ”pernițe de presiune”, nu înțeleg nimic. Bine că nu am trombo din aia! ”Mișcare”, am înțeles…toți îmi recomandă să mă mai și mișc. În urmă cu vreo 4 ani, o internistă tot de la Județean, pentru Sindromul Colonului Iritabil, îmi recomanda plimbări pe malul lacului și prin pădure…”Face bine la stres”.
Plec din cabinet, la fel de nelămurit ca și când am intrat, dar la fel ca și la tomografie, mă consolez cu ideea, că n-am AVC. Dacă aveam AVC, măcar știam de la ce mi se trage. Mai rămâne ORL-ul, singurul pe care nu l-am făcut și e deja ora 21. Coborâm din nou pe holurile reci, înapoi spre UPU. Între timp, rapsodul străzii, Fefeleaga cu AVC și nenea cu supa de tăieței, au dispărut în burțile spitalului ce cronțănește neostoit trupuri și mușterii noi le-au luat locul, al ”meu” e ocupat din nou. Vorba aia…”Cine pleacă la plimbare, pierde locul de…”. Sunt așezat lângă un domn în vârstă costeliv cu insuficiență respiratorie, cu mască de oxigen pe figură, dar care nu are pat și se chinuie să respire precum niște foale de forjă, pe un scaun rulant. Mă uit la el și încep să mă simt vinovat. I-aș da patul meu, în care pare că am stat cam degeaba în ultimele aproape 6 ore. Un băiat la vreo 30 și ceva de ani palid și într-o poziție nefirească, ajunge împins de-un paramedic într-un fotoliu cu roți…”A lucrat în curent, nu-și mai poate mișca gâtul”. S-a schimbat garda, s-au schimbat și pacienții, chiar dacă am rămas restant la ORL, la singura disciplină medicală care ar fi avut un sens real, o relevanță în a fi investigat, parcă m-aș cam căra și eu pe acasă.
”În Arad, ambulanță pentru Arad, în Arad locuiți?”…scrie în fișă unde locuiesc, dar na, clona lui Adi Mutu, vrea să știe unde vreau să merg. Confirm, că da! Îmi aduce dosarul și îmi explică ce și cum, nu găsește tromboflebita, îl lămuresc…”Ah și dacă nu vă simțiți mai bine după tratamentul prescris de doamna doctor, recomandă un control ORL”. Dau să explodez și îmi amintesc, că doar ce am scăpat de un AVC. Oare cam cu cât aș fi păgubit Casa Națională de Asigurări de Sănătate, cu un consult în plus, exact cel relevant și care ar fi putut face diferența. Și dacă mă ia vâju stând în scaunul meu rulant cel de toate zilele, atunci când mă trimite nevoia să mă cărămbănesc la ORL-ist, cum fac? Mă reîntorc la UPU? Mă ia vertiju doar când mă gândesc. Înțelege ceva dacă mai poți. Să vină odată ambulanța aia, să mă duc de aici. Doar că, ambulanța nu prea vrea să vină. A venit mai repede să mă ia, de dus înapoi…mai greu. Îi fac semn nefericitului cianotic de lângă mine, să mai reziste puțin, că îi dau patul mintonaș. ”Ambulanța pentru Boariu?!” Ăla-s, m-am tirat! ”La revedere!”, mă ia gura pe dinainte. Realizez ce prostie am reușit în entuziasmul meu, să debitez. Realizează și unul dintre ambulanțieri și mă corectează…”Ce revedere, să nu-i mai revezi pe ăștia veac, n-ai ce căuta pe aici!”. Îl încuviințez. ”Las’ că ne vindecă Putin pe toți”. Râde a pagubă.
Sunt doi. Unul e șoferul și unul e ”mușchiul”, îmi zic. Când ești adus, te preiau paramedici și asistenți cu pregătire medicală. Când ești dus înapoi, te duce un fel de ”taxi”, o ambulanță, fără personal calificat, căci se presupune că, nu mai ești o urgență. Nu mai plouă, dar e un frig de îmi bâțâie capul. ”E la bloc, la ce etaj?”. Din fericire, stau la casă, am oroare de scări, dar, mi-ar fi plăcut să le văd expresiile de pe chip, dacă le-aș fi spus că trebuie să urcăm până la etajul 10. Aerul tare, în contrast puternic cu aerul condiționat și îmbibat cu tot felul de miresme pe care l-am respirat în ultimele 6 ore, mă revigorează totuși. E printre puținele dăți în ultimii ani, în care mă bucur cu adevărat, că mă reîntorc acasă. De obicei, de abia aștept să plec de acasă, nu mai e cazul! Sunt împins cu targa în ambulanța cu alură și temperatură de morgă și aștept cumințel, cum de altfel am făcut toată ziua, să plecăm. Când…surpriză, sunt lăsat singur. Brancardierul solid care probabil ar fi trebuit să mă însoțească în spate, în loc să urce și să se așeze pe scaunul destinat paramedicilor, se urcă în față, lângă șofer. ”Probabil e mai cald acolo” îmi zic, în timp ce testez temperatura, scoțând vălătuci groși de abur pe gură. Nu rețin dacă m-au legat cu centurile de targă, de obicei sunt atent la detalii, așa că, mă încolăcesc invers cu mâinile pe sub targă și încerc să îmi mențin echilibrul așa cum pot. La cât sunt de preocupați de propriile discuții, la cât de tare troncăne și scârțâie ambulanța din toate încheieturile, dacă m-aș răsturna și aș începe să zbier, cu siguranță nu m-ar auzi până acasă, atunci când probabil m-ar găsi îmboțit în vreun colț, depinde cum m-a prins, pe frână sau pe accelerație. Sporovăiesc verzi și uscate, în timp ce eu șed încordat ca un arc. Așa aflu, că Spania tocmai a fost eliminată de Maroc, de la Cupa Mondială. Ăla ar fi fost un meci de văzut. În schimb, eu am avut parte de alte meciuri. Realizez, că mergem destul de tare, pe cum trec clădirile în dreptul geamului din stânga și de cum frânează șoferul la semafoare. Nu mergem cu sirenă, nu ne grăbim niciunde, așadar suntem participanți la trafic ca oricare alt participant, nu beneficiem de regim special. În ultima intersecție înainte de strada mea, am senzația că am intrat cu frâna de mână trasă, pe drift. Ajung acasă în pragul vertijului, dar încă agățat de targa de care refuz să mă desprind.
Casă dulce casă! După vârtejul ultimelor 6 ore, pare atât de nefiresc de calm, de liniște, de bine. Nu sunt bine, dar e bine, sunt acasă! Realizez, că nu poți lucra în acele condiții, dacă nu ai vocație, dacă nu ești croit dintr-un fel anume de material, nu oricine e făcut pentru așa ceva. Inițial, credeam și aparent credeam greșit, că ingredientul principal cu care trebuie să fi utilat nativ de la natură tu ca om, ca să poți lucra în astfel de condiții, cu oameni în suferință, e empatia. Acum realizez că, credeam greșit E taman pe dos. Empatia e singurul sentiment, care te-ar împidica să lucrezi în acest domeniu. Indiferent că ești felcer, brancardier, asistentă sau medic, empatia nu are ce căuta la terapie intensivă, la urgență. În lupta cu moartea, cu secundele, trebuie sânge rece, stăpânire de sine, control, luciditate, conștientizare, carte, multă carte, rapiditate în luarea deciziilor, rezistență la stres, anduranță, sentimentele, indiferent cât de cinic sau inuman ar părea, nu vor face decât să te încurce.
9 zile deja de la experiența UPU de care nu îmi e deloc dor și încă mă mai gândesc la acel control ORL ce mi-a fost refuzat, atunci când odată sau de două ori pe zi, se mai învârte camera cu mine. Aveți grijă de voi și de sănătatea voastră, căci altfel, într-o bună zi, la un moment dat, atunci când vă e lumea mai dragă, atunci când vă așteptați mai puțin, să nu ajungeți acolo unde nu vă mai aparțineți, acolo unde altcineva va avea grijă de voi!
