Preşedintele turc în exerciţiu, Recep Tayyip Erdogan, le-a mulţumit duminică alegătorilor de pe autocarul prezidențial, pentru că i-au încredinţat conducerea Turciei încă un mandat.
El a cântat muţimii înainte să i se adreseze.
„Noi suntem îndrăgostiți de Istanbul. Toate drumurile Istanbulului se deschid în spre inima noastră. Am făcut acest drum împreună și vom continua să îl facem mână în mână. Să ne ajute Dumnezeu! Mă aplec în fața voastră cu toată inima, cu toată dragostea mea pentru voi.
Al doilea tur al alegerilor prezidențiale a fost completat. Vreau să vă mulțumesc foarte mult pentru încrederea, pentru credința, pentru iubirea pe care ne-ați arătat-o. Vă mulțumesc din suflet. Îi spun domnului Kemal, bye, bye! Către toți cei care au contribuit, felicitări. Țin să felicit din suflet femeile noastre.
În următorii cinci ani o să ne asumăm din nou responsabilitatea de a conduce republica Turciei. Să ne ajute Dumnezeu să avem parte unul de altul. De 21 de ani suntem împreună. De acum încolo vom fi din nou împreună. O să fim cu toții împreună, mână în mână„, a spus Erdoğan.
În pofida faptului că numărarea voturilor nu s-a încheiat, rezultatele iniţiale că Erdogan ar putea să intre în al treilea deceniu de putere, cu peste 52% dintre voturie exprimate în turul doi.
El se dovedeşte din nou de neînfrânt, în contextul în care opoziţia acuză faptul că nu a fost o cursă egală de la bun început.
Având în vedere faptul că este preşedinte şi cel mai puternic om din ţară, acuză opoziţia, el avea tot aparatul de stat să învingă şi a fost mult mai bine plasat să-l înfrângă pe Kemal Kilicdaroglu, deoarece condiţiile nu au fost egale.
Erdogan, care se află la Istanbul, urmează să sosească la palatul prezidenţial din Ankara şi să se adreseze turcilor.
Potrivit BBC, oameni sărbătoreau, în maşini, claxonând şi strigând sloganuri în favoarea lui Erdogan.
Susţinători ai formaţiunii sale ofereaiu steaguri ale Turciei şi AKP.
Erdogan a făcur aceste declatraţii în faţa susţinătorilor săi, în faţa sediului AKP din Istanbul.
Traficul rutier a fost oprit în faţa sediului partidului.
Şoferi claxonau şi stingeau şi apriondeau farurile maşinilor.
Pasageri ieşeau pe jumătate din maşini şi fluturau steaguri ale Turciei,
Vânzători intrau în blocaje în trafic pentru a vinde bannere cu Erdogan şi eşarfe cu numele lui Erdogan imprimat pe ele.
Numărarea voturilor nu s-a încheiat, însă la sediul AKP din Istanbul era o atmosferă de sărbătoare, gplăgioasă şi plină de energie.
Agenția de presă a statului, Anadolu, arată că după 98,64% dintre voturi numărate, Erdogan are 52,09% iar Kiliçdaroğlu 47,91%.
”Am încheiat a doua rundă a alegerilor prezidențiale cu favoarea națiunii noastre”, a spus Erdogan.
”Vom conduce țara în următorii cinci ani”, a declarat el în fața susținătorilor, aflat deasupra unui autobuz în districtul său de acasă din Istanbul. ”Cu voia Domnului, vom merita încrederea voastră”.
Votul de astăzi la alegerile prezidențiale din Turcia are mize extrem de importante şi în plan extern, pentru că, în funcţie de cine câştigă, s-ar putea schimba în mod esenţial rolul Turciei în regiune.
Nu trebuie să uităm că Turcia este a doua armată NATO ca mărime, şi este poziţionată într-unul din cele mai sensibile puncte geopolitice de pe glob, iar relațiile sale cu Rusia și China sunt nesigure din perspectiva aliaților.
Votul este văzut ca unul dintre cele mai importante de la crearea statului turc modern în urmă cu 100 de ani, opoziţia simţind că are cea mai bună şansă de a-l îndepărta pe Erdogan şi de a schimba multe dintre măsurile sale cu efecte pe termen lung asupra Turciei.
Însă primul tur al alegerilor a evidenţiat puterea sa şi i-a pus în dificultate pe opozanții care se aşteptau ca Erdogan să sufere de pe urma crizei privind costul vieţii şi a criticilor în legătură cu răspunsul statului la cutremurele din februarie ce au lăsat în urmă peste 50.000 de morţi.
Analiștii susțin că, în cazul victoriei, Erdogan va continua să balanseze între est și vest, între Occident și Axa Asiei, se va alătura Chinei pentru a juca un rol cheie în încheierea războiului din Rusia și își va accentua politica în Orientul Mijlociu.
Iată câteva repere ale carierei sale politice:
Martie 1994: Erdogan este ales primar al Istanbulului ca membru al Partidului Bunăstării, condus de politicianul islamist Necmettin Erbakan.
Aprilie 1998: Erdogan demisionează din funcţia de primar după ce un tribunal îl condamnă la închisoare pentru instigare la discriminare religioasă din cauza unui poem pe care l-a recitat în 1997, când a comparat moscheile cu barăcile militare, minaretele cu baionetele şi credincioşii cu o armată. A fost încarcerat din martie 1999 până în iulie 1999.
August 2001: Înfiinţează Partidul Justiţiei şi Dezvoltării – sau Partidul AK (AKP) – şi este ales preşedinte.
Noiembrie 2002: AKP câştigă alegerile cu aproape 35% din voturi, în urma celei mai grave crize economice din anii ’70 încoace, promiţând să pună capăt managementului defectuos şi recesiunii din trecut. Lui Erdogan i se interzisese din punct de vedere legal să ocupe funcţia de prim-ministru sau să facă parte din parlament din cauza condamnării sale anterioare – dar această decizie este anulată în decembrie.
Mai 2003: Erdogan devine prim-ministru, începând un deceniu de boom economic şi de creştere a nivelului de trai, determinate de o explozie a infrastructurii şi de investiţiile străine. În primele zile, Erdogan face turnee în Europa şi în Statele Unite pentru a-şi promova politicile şi pentru a susţine candidatura Turciei la aderarea la Uniunea Europeană.
Octombrie 2007: În cadrul unui referendum, turcii aprobă modificări constituţionale care să permită ca preşedintele – care la acea vreme avea un rol în mare măsură simbolic – să fie ales prin vot direct, şi nu de către parlament.
Februarie 2008: Parlamentul adoptă un amendament elaborat de AKP şi de Partidul Mişcării Naţionaliste (MHP) care ridică interdicţia de a purta eşarfe pe cap în campusurile universitare.
În luna următoare, Curtea Constituţională examinează un caz privind separarea religiei de stat şi se pronunţă, la limită, împotriva desfiinţării AKP şi a interzicerii lui Erdogan şi a altor zeci de membri ai partidului din viaţa politică timp de cinci ani.
Septembrie 2010: În cadrul unui alt referendum, turcii aprobă amendamentele juridice şi economice susţinute de Erdogan, menite să alinieze Constituţia la standardele UE, chiar şi în condiţiile în care candidatura Turciei la aderarea la UE stagna din cauza unor probleme precum insula divizată Cipru, invadată de Turcia în 1974.
Mai 2013: Protestele împotriva planurilor lui Erdogan de reamenajare a parcului Gezi din Istanbul se transformă în demonstraţii fără precedent la nivel naţional împotriva a ceea ce criticii consideră a fi autoritarismul lui Erdogan. Erdogan îi descrie pe protestatari drept huligani şi vandali.
Decembrie 2013: Erdogan se confruntă cu o amplă anchetă de corupţie care implică înalţi funcţionari, membri ai cabinetului şi şeful unei bănci de stat. El o numeşte o „lovitură de stat judiciară” organizată de Fethullah Gulen, un cleric musulman stabilit în SUA, fost aliat al său înainte ca lupta pentru putere să-i ducă la despărţire.
August 2014: Fiindu-i interzis de regulamentele AKP să candideze pentru un al patrulea mandat consecutiv de prim-ministru, Erdogan câştigă în august primele alegeri prezidenţiale din Turcia şi începe să ceară o nouă Constituţie pentru a spori puterile şefului statului.
Iunie 2015: În premieră, AKP nu reuşeşte să obţină o majoritate parlamentară în alegeri. Dar, după ce partidele nu reuşesc să formeze o coaliţie, recuperează majoritatea în alegerile anticipate din noiembrie.
Iulie 2016: Soldaţi rebeli rechiziţionează tancuri şi elicoptere, atacă clădiri de stat şi Parlamentul şi ucid peste 250 de persoane într-o tentativă eşuată de lovitură de stat. Erdogan supravieţuieşte şi spune că mişcarea a fost orchestrată de reţeaua lui Gulen. Instituie starea de urgenţă şi procedează la arestări pe scară largă a presupuşilor membri ai reţelei din armată şi din sectorul public, dar şi privat. Ulterior, grupurile pentru drepturile omului şi aliaţii occidentali îşi exprimă îngrijorarea că Erdogan a folosit tentativa de lovitură de stat ca pretext pentru a înăbuşi disidenţa.
August 2016: Erdogan autorizează o ofensivă militară majoră în Siria – prima mare incursiune a Turciei într-o altă ţară din ultimele decenii – marcând prima dintre cele patru operaţiuni transfrontaliere.
Aprilie 2017: Un referendum aprobă un sistem prezidenţial executiv, acordând puteri considerabile Preşedinţiei. Erdogan făcuse o campanie intensă pentru aceste schimbări care ar atenua ceea ce el numea piedici în democraţiile parlamentare.
Iunie 2018: Erdogan câştigă alegerile prezidenţiale anticipate. AKP şi aliaţii lor naţionalişti MHP obţin o majoritate parlamentară.
August 2018: Începe o serie de crize economice şi de deprecieri puternice ale lirei, cu o criză monetară declanşată de tensiuni sporite cu Statele Unite şi alte ţări occidentale, precum şi de preocupările legate de opiniile economice nerecomandate ale lui Erdogan şi de influenţa acestuia asupra politicii monetare.
Martie 2019: Alegerile municipale la nivel naţional îi aduc prima înfrângere electorală a lui Erdogan în aproape două decenii. Candidaţii din alianţa de opoziţie formată din Partidul Republican al Poporului (CHP) şi Partidul IYI înving candidaţii AKP la primării în oraşe precum Ankara şi Istanbul.
Noiembrie 2019: Pe fondul tulburărilor din Libia, Turcia semnează două acorduri cu guvernul de la Tripoli privind frontierele maritime şi cooperarea militară. Rolul Turciei – trimiterea de consilieri militari, instructori şi luptători sirieni – a împiedicat forţele estice să captureze capitala.
Februarie 2020: Turcia şi Rusia ajung în pragul unei confruntări după ce zeci de soldaţi turci sunt ucişi în atacuri aeriene în regiunea siriană Idlib.
Supărată pe ceea ce consideră a fi o lipsă de sprijin occidental şi temându-se de un nou val de refugiaţi sirieni, Ankara afirmă că nu îi va mai opri pe aceştia să încerce să ajungă în Europa, în pofida unui acord din 2016 prin care Turcia se angaja să păstreze migranţii pe teritoriul său.
Decembrie 2020: Statele Unite impun sancţiuni Turciei şi industriei sale de apărare din cauza achiziţionării de către Ankara a sistemelor ruseşti de apărare antiaeriană S-400, împingând legăturile bilaterale la un nou nivel minim.
2021: Turcia începe să-şi repare legăturile regionale tensionate, inclusiv cu Armenia, Israel, Egipt, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită. De asemenea, îşi intensifică vânzările de drone sofisticate către Ucraina, Polonia şi alte ţări.
Decembrie 2021: Economia suferă o criză valutară şi mai profundă în urma unei serii de reduceri neortodoxe ale ratei dobânzii. Lira atinge minime istorice, inflaţia urcă la cele mai ridicate niveluri din timpul guvernării lui Erdogan, iar popularitatea acestuia se prăbuşeşte.
Iulie 2022: Medierea turcă, alături de Naţiunile Unite, ajută la obţinerea unui acord care permite Ucrainei reluarea exporturilor de cereale pe mare, la cinci luni după ce începusr invazia Rusiei. Rolul lui Erdogan este considerat crucial datorită relaţiei sale cu preşedintele rus Vladimir Putin.
Februarie 2023: Turcia este lovită de cel mai grav cutremur din istoria sa modernă, cu peste 50.000 de morţi în sud-estul ţării. Locuitorii din zona calamitată se plâng de reacţia lentă a autorităţilor, în special în primele zile, ceea ce provoacă critici la adresa guvernului. Erdogan recunoaşte că răspunsul ar fi putut fi mai rapid şi a cerut „iertare oamenilor pentru deficienţele apărute în primele zile ale cutremurului”.
Kısıklı’dayız. 🇹🇷 https://t.co/KQSKDAroPD
— Recep Tayyip Erdoğan (@RTErdogan) May 28, 2023
