Pentru majoritatea persoanelor infectate cu coronavirus, boala debutează la nivelul plămânilor. De la febră și tuse, poate degenera în pneumonie severă, în funcție de cât de puternic este sistemul imunitar al persoanei infectate.
Virusul atacă plămânii în trei faze:
- Se înmulțește.
- Declanșează o reacție imună disproporționată.
- Distruge țesutul pulmonar, declanșând insuficiența respiratorie.
În cazul SARS, statisticile arată că 25% dintre cei infectați au ajuns în stadiul 3.
În cazul Covid-19, din datele de până acum, 82% prezintă simptome ușoare, restul de 18% ajungând în faze severe ori critice.
Privită mai în profunzime, acțiunea coronavirusului în plămâni arată că acesta invadează, în doar zile după infectare, celulele pulmonare.
Aceasta e prima fază
O parte a celulelor pulmonare fabrică mucus, care apără țesutul pulmonar de agenții patogeni, asigurându-i buna funcționare. Cealaltă parte a celulelor, cilii, acționează ca niște agenți de salubritate, înlăturând impuritățile.
Oamenii de știință au observat că noul coronavirus se comportă exact ca SARS: atacă și omoară cilii. Cilii distruși se desprind și, laolaltă cu impuritățile din plămâni, obstrucționează căile respiratorii.
Așa se instalează pneumonia.
În acest moment începe faza a doua
Organismul declanșează răspunsul imunitar și inundă, la propriu, plămânii cu celule imunitare menite să înlăture agentul patogen și să repare țesutul pulmonar.
Sunt cazuri în care răspunsul imun e bine țintit; zona infectată e identificată corect, virusul e ucis, iar țesutul e refăcut.
Sunt însă cazuri în care răspunsul e disproporționat, iar celulele imunitare nu acționează doar în zona afectată, ci atacă totul în drumul lor, distrugând nu doar virusul și infecția provocată de acesta, ci și țesutul pulmonar sănătos.
Altfel spus, sistemul imunitar face mai mult rău decât bine. În acest caz, pneumonia se agravează.
A treia fază
Procesul distructiv continuă în plămâni, apar cavitățile și se poate instala insuficiența respiratorie. În acest stadiu, pacienții trebuie ventilați mecanic.
Tot în acest stadiu, din cauză că procesul inflamator crește permeabilitatea membranei pulmonare, se poate ajunge la edem.
În cazurile sevede, plămânii se umplu de lichid, pacientul nu mai poate respira și moare.
Chiar dacă nu se ajunge la deces, pacienții râmân cu sechele la nivelul plămânilor pentru tot restul vieții.
E vorba despre cicatricile care se formează pe locul cavităților și care reduc capacitatea pămânilor de a se dilata și contracta atunci când respirăm.
Experiențele relatate de o persoanâ care chiar dacă nu a suferit de coronavirus ci de bronhomneopatie și edem pulmonar, simptomele, cursul evolutiv și rezultanta e oarecum similară, să suferi din lipsă de oxigen e o experiență înfricoșătoare!
Ca să vă faceți o minimă idee, citiți cu atenție:
”M-am intrebat mereu in ultima perioada, ce mecanisme ciudate ne guverneaza destinele, cine sau ce hotaraste ce ne este dat sa infruntam in aceasta viata, unde e echilibrul, unde e balanta intre o viata de chin si una in indestulare, ce pacate groaznice implinim ? Sau e doar simpla intamplare, fara nicio implicare sau rezolvare mistica ?! Nu am gasit niciun raspuns sau o rezolvare si cred ca cel mai bine ar fi sa incetez sa le mai caut, poate ca cel mai bine ar fi sa vad daca exista ceva cu care as putea sa schimb toate acestea decat sa incerc sa mi le explic, sunt doar o picatura intr-un ocean al durerii, incerc sa ma ajut pe mine pentru a-i putea ajuta si pe ei, incerc sa promovez speranta, optimismul, cunoasterea de sine, critica pentru cei slabi si dreptul la viata ! Voi incepe cu inceputul, inceputul transformarii mele, locul si timpul in care transformarea mea de la stadiul de fiinta mandra, orgolioasa, teribilista uneori, uneori superficiala…in ceea ce consider ca sunt acum, puternic, echilibrat, cerebral si determinat ! De ce a trebuit sa trec prin atata suferinta pentru a-mi desavarsi existenta, probabil nu voi stii niciodata. In dimineata in care am suferit accidentul, atunci cand am realizat ce se intamplase, o strafulgerare de constiinta, un moment de premonitie si slabiciune, o puternica revelatie pentru ce v-a urma mi-a oferit destule motive pentru a-mi dori moartea, retin ca ii ceream paramedicului printre lacrimi fierbinti, sa imi ia viata, cerseam eutanasia precum un caine pribeag, nu vroiam sa imi continui viata pe post de „leguma”, eram inert, doar spirit, de parca subit, printr-un proces chimic ciudat si complicat, mi s-ar fi evaporat tot corpul, pentru ca nu mai simteam nimic. Acolo unde cu cateva minute inainte era o mandrete de corp, acum era doar un vid, un gol ce imi invenina suferinta, „lasati-ma sa mor” era tot ce imploram, de ce incercau acesti oameni sa ma salveze ?
Ce sa mai salveze ? Oare ei nu vedeau ca nu mai e nimic de salvat ?! Fusesem crescut de o bunica credincioasa, care imi insuflase de mic intoleranta fata de actul suicidal, era de neconceput pentru mine asa ceva, viata era sacra si trebuia respectata, dar in acele momente nimic din toate astea nu mai avea valoare. Din fericire pentru mine acea clipa de cadere si slabiciune nu a fost destul de lunga incat sa imi sape in constiinta portite false de scapare. Starea mea medicala era critica, ceea ce inca nu stiam eu la acel moment, e ca urma sa fiu salvat si tratat de un sistem medical handicapat cronic, un bolnav terminal care opera fara masca pe figura, intr-un mediu halucinant, fara cele mai elementare conditii sau cunostinte in tratarea unor astfel de cazuri. Era inceput de vara torida, vara intr-un spital de provincie romanesc era preambulul spre infern, m-am trezit din operatie intr-un pat de spital fierbinte si mult prea mic, o saltea jegoasa, zdrentuita, roasa de vreme si de suferinta pacientilor, aruncata peste zabrelele ruginite ale patului mult prea invechit, incercau sa imi sustina trupul ranit, retin si acum de parca ar fi fost ieri, Spitalul Judetean Arad, salonul 19, etajul 2, patul de la usa, un salon mult prea aglomerat si incins de suferinta comuna. Zilele treceau haotic, intre constienta si inconstienta, aveam dureri cumplite, neuronii lezati ai coloanei vertebrale trimiteau semnale false, semnale care se traduceau in dureri, deseori trebuia sa fiu sedat pentru a scapa de suferinta, eram conectat la perfuzii deja de doua saptamani dar nu imi era permis sa ma hranesc sau sa beau ceva, foamea cumplita, inumana nu imi dadea pace, construiam in minte meniuri intortocheate cu care incercam sa imi amagesc foamea, ironic dar si sadic, patul meu era situat langa frigider, niciodata nu mi-am inchipuit ca un frigider de spital poate adaposti atatea bunatati, vedeam zi de zi cum se perinda prin fata mea: fructe, legume, compoturi, sucuri, prajituri, branzeturi, mezeluri, si fripturi iar eu ma „hraneam” fortat doar cu „delicioasa” glucoza injectata direct in vena, timp de 5 saptamani am supravietuit astfel, doar nu supravietuisem celor doua accidente, doar ca sa mor acum de foame…! Capatasem fata de spital o repulsie teribila, ma ineca mirosul acela specific, dulceag inecacios, ma apasa suferinta si agitatia din jurul meu, eram obosit, speriat si confuz, iar acesta era doar inceputul…
Spre sfarsitul sederii mele in spital, am fost consultat de o comisie medicala formata din medicul ce ma operase (Dr. Manole) si directorul spitalului, dupa cateva teste, directorul spitalului isi indrepta atentia spre medicul meu si fara sa ii pese ca eram de fata, ca ii auzeam si vedeam practic tot, ii spuse: „Din pacate nu se mai poate face nimic, e un caz pierdut”, nu imi venea sa cred ce aud, cum putea sa emita verdicte atat de radicale in prezenta pacientului, oare asta era tehnica si practica placebo de autovindecare, il uram, i-as fi strigat in fata tot dispretul meu daca mi-as fi gasit puterea necesara, eram prea bulversat, prea furios, prea slabit sa ripostez, mi-am inghitit naduful in lacrimi amare, atunci a incoltit acolo din durere, intr-un pat de spital, „voi trai si voi merge din nou”‘ chiar daca ei nu mai imi acordau nici o sansa. Reintors acasa dupa 5 saptamani de spitalizare, urma adaptarea la noua mea conditie, de acum, ma incadram in categoria persoanelor cu nevoi speciale, nimic nu se mai potrivea, camera, patul, baia, bucataria toate imi pareau inaccesibile, de parca ma reintrupasem intr-un alt corp, un corp care se incapatana sa nu ma mai asculte. Slabisem mult, stresul psihic si fizic din perioada spitalizarii isi lasase amprenta asupra mea, nu ma mai regaseam, precum un joc de puzzle cu prea multe piese ce nu se mai potrivesc.
La 5 luni de la accident, 5 luni de pelerinaj pe culoarele spitalului, ma pregateam de plecare la centrul de recuperare Motivation Bucuresti, in 4 Octombrie 1998 eram programat pentru o sesiune de recuperare de 4 saptamani, eram foarte racit si nu aveam deloc tragere de inima sa plec la acest drum, nu ma simteam bine deloc, eram slabit si demoralizat. Pe 2 Octombrie 1998 seara, fara nici o avertizare sau un semn prevestitor am intrat in stop respirator, plamanii mei intrasera brusc in colaps, refuzau sa mai primeasca aer, ceva ii obtura, am crezut ca acela imi va fi sfarsitul, credeam ca ma voi sufoca, credeam ca voi muri (de cate ori sa o mai pacalesti pe cea cu coasa ?), salvarea era deja pe drum dar eu nu mai gaseam deloc puterea sa o astept… Ma reintorceam din nou la spital dupa doar 5 luni, de aceasta data in sectia ATI a spitalului Judetean Arad, starea mea de sanatate era grava, pentru a putea respira a trebuit sa fiu intubat si conectat la un plaman artificial, pentru ca plamanii erau inecati in lichid si nu mai puteau functiona, riscam sa ma sufoc in orice moment. Eram semi constient pentru ca mai tot timpul eram tinut sedat, dar in scurtele momente de luciditate realizam starea grava in care ma aflam, eram intr-un salon la terapie intensiva, de fiecare data cand ma trezeam un alt pacient era in patul vecin, pentru ca cel de dinaintea lui trecuse deja in nefiinta. Suferinta, multa suferinta, bocete infundate si vaiete de durere, cate o sclipire a unei lumanari aprinse pentru a lumina calea celui tocmai raposat, era tot ce reuseam sa prind in scurtele momente de luciditate, iar starea mea de sanatate continua sa se agraveze.
Mainile imi erau legate de pat si nu intelegeam de ce, nu puteam vorbi pentru ca eram intubat, nu ma puteam misca pentru ca eram paralizat, eram disperat, o disperare rece, viscerala ce nu o puteam controla sau exterioriza, eram singur inchis inlauntrul meu fara portite de scapare, o gheara rece, nemiloasa imi domina subreda existenta. In acea seara, starea mea de sanatate se agravase brusc, nu mai puteam fi tinut intubat mult timp astfel incat a fost luata decizia de a mi se face o traheostomie, o mica incizie in gat pentru a mi se debloca caile respiratorii, am fost dus spre corpul operator in mare graba, eram constient dar nu puteam vorbi, nu puteam intreba ce mi se intampla iar medicul de garda era extrem de grabit si agitat, odata ajunsi in blocul operator mi-a fost pus un cearsaf pe fata astfel incat nu mai vedeam nimic din ce se intampla in jurul meu, am simtit brusc la nivelul gatului o arsura, o durere vie, insuportabila, nu mi se facuse anestezie pentru ca nu mai era timp, vroiam sa tip, sa le spun ca ma doare, sa ma impotrivesc cumva, sa ii avertisez, dar nimic din toate astea nu imi era la indemana, simteam ca ma inec, lacrimi fierbinti imi ardeau obrajii, am lesinat de spaima si durere simtind in gura gustul dulceag, metalic si cald al sangelui. Familia mea a fost avertizata ca s-ar putea sa nu mai apuc dimineata si prin urmare sa se pregateasca pentru ce e mai rau, dar eu ma incapatanam sa traiesc, dimineata se parea ca ma simt ceva mai bine, facusem fata noptii, stiu doar ca am deschis ochii iar langa mine statea un batran cu parul alb ce ma tinea de mana, nici acum nu stiu daca a fost real sau doar o plasmuire pornita din efectele secundare ale sedativelor. Stiu doar ca vroiam sa traiesc si luptam pentru asta, invinsesem moartea de atatea ori incat deja parea o sfidare, nu ma mai temeam, simteam doar ca nu acesta era sfarsitul.
Eram pe respirator artificial deci depindeam de acest aparat si de sursa lui de alimentare, stiu ca in acea seara, sora mea statea sa ma vegheze, asistentele erau plecate din salon atunci cand se intrerupsese curentul, dormeam si stiu ca m-am trezit in urma socului resimtit, sursa mea de viata se oprise, pentru ca spitalul nu avea ca backup sursa de alimentare secundara, am inceput sa ma agit iar sora mea striga panicata dupa asistente, ii simteam disperarea in glas dar nimeni nu o auzea, toate asistentele erau stranse in fata televizorului pentru a urmari telenovela preferata, probabil erau prea nervoase din pricina penei de curent, pentru ca pierdeau desfasurarea evenimentelor din telenovela, decat ce se intampla in salon… Simteam cum se scurge viata din mine, amortisem din cauza lipsei de oxigen si imi era frig, teribil de frig, in cele din urma am lesinat in strigatele disperate ale surorii mele. Din cauza acestui incident si a delasarii si dezinteresului personalului medical, urmatoarele doua saptamani au fost pentru mine un blackout total, nu stiu absolut nimic din ce s-a intamplat in aceasta perioada. In scurt timp am inceput sa ma simt mai bine, sa respir din nou, spontan, iar dupa 6 saptamani am fost externat, intre timp incepuse iarna, ningea frumos, ningea cu speranta peste suferinta mea, totul era alb si imaculat, lasam din nou in urma acel purgatoriu al durerii, avid de viata, invinsesem din nou boala, moartea…! In rastimpul sederii in spital si in scurtele momente de constienta, retin ca ma atasasem mult de o studenta la medicina ce isi facea practica in spital si care obisnuia sa vina sa stea langa patul meu, sa ma tina de mana si sa imi sopteasca incurajari, acum, dupa atatia ani, inca imi amintesc de ea si ii multumesc pentru ca in acele momente a stiut a fi pentru mine un ‘far’ in noapte, o mangaiere, o prezenta angelica si un stimulent !”
