CCR a publicat azi motivarea (Decizia Nr. 85 din 24 februarie 2020), în conflictul pe ”premier”, alegerile anticipate primesc o lovitură cruntă, în acest moment putem concluziona, alegerile anticipate, stop joc!
Curtea Constituțională l-a obligat pe președintele Klaus Iohannis să desemneze un alt candidat de premier pentru că atât șeful statului cât și premierul desemnat au afirmat public că scopul lor este să nu primească votul de învestitură al Guvernului. La finalul deciziei CCR, judecătorii au inserat o observație care ar putea să pună cruce oricăror încercări de anticipate odată cu localele: depunerea mandatului de către Ludovic Orban nu se consideră ca fiind prima propunere picată.
CCR apreciază că Președintele României a aplicat discreționar dispozițiile constituționale ale art.103 alin. (1) în ceea ce privește desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru, lipsindu-le de finalitatea predictibilă și conferindu-le un efect nou, care nu rezultă din Legea fundamentală. Subliniază faptul că Președintele României nu își poate exercita atribuțiile constituționale referitoare la desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru cu scopul deliberat de a declanșa o criză parlamentară pentru a dizolva Parlamentul, conferind astfel acestei competențe o nouă conotație, neconstituțională. Această situație ar echivala cu un atac la adresa altei autorități publice.
Dizolvarea Parlamentului este reglementată de legiuitorul constituant ca soluție la o criză constituțională generată de Parlament, nu prin demersuri ale Președintelui României, care are rol de mediator între puterile statului și care trebuie să vegheze la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. Alegerile anticipate trebuie să fie exclusiv consecința lipsei de funcționare a Parlamentului, și nu un scop politic al Președintelui sau al unei minorități parlamentare rezultate din alegeri…
”Această interpretare a textelor constituționale de referință exclude, de plano, desemnarea de către Președinte a unui candidat la funcția de prim-ministru care să nu își asume responsabilitatea formării unui nou Guvern, și care să nu acționeze în sensul obținerii votului de încredere al Parlamentului. Din perspectiva fundamentării deciziei Președintelui României de desemnare a candidatului la funcția de prim-ministru, sunt semnificative atât efectul sancționator al moțiunii de cenzură, numărul voturilor în favoarea moțiunii de cenzură, cât și momentul când aceasta a intervenit, cu raportare la momentul când se realizează desemnarea candidatului la funcția de primministru. Deși, de principiu, nimic nu împiedică desemnarea în calitate de candidat la funcția de primministru a persoanei care a ocupat funcția de prim-ministru al unui Guvern demis prin moțiune de cenzură, Președintele trebuia să aibă în vedere faptul că, în cauză, Guvernul fusese demis cu doar o zi înainte, interval de timp care face improbabilă intervenirea unor elemente de natură să determine ca un vot de neîncredere dat de Parlament să se transforme într-un vot de încredere. 116. Toate aceste aspecte sunt semnificative întrucât, pentru realizarea scopului pentru care a fost instituită această procedură, desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru trebuie să aibă la bază convingerea Președintelui României că persoana desemnată va putea să coaguleze o majoritate parlamentară în vedere învestiturii Guvernului, fundamentată pe elemente cu caracter obiectiv ce decurg, pe de o parte, din consultările cu partidele politice parlamentare, iar, pe de altă parte, din compoziția politică și actele Parlamentului.
Aplicând aceste considerente de principiu la situția de fapt supusă judecății, Curtea constată că, în cauză, Președintele României a desemnat în calitate de candidat la funcția de primministru, în data de 6 februarie 2020, aceeași persoană care ocupă funcția de prim-ministru al Guvernului căruia Parlamentul i-a retras încrederea prin adoptarea unei moțiuni de cenzură cu doar o zi înainte, în data de 5 februarie 2020. Aceasta, în absența oricărui element de natură să creeze convingerea Preșdintelui Românei că, în decurs de o zi, s-ar fi schimbat ceva în privința opțiunii parlamentare, ceea ce demonstrează, ab initio, o ignorare a rolului și voinței Parlamentului exprimate prin adoptarea moțiunii de cenzură, așadar utilizarea procedurii prevăzute de art.103 alin.(1) din Constituție contrar scopului pentru care a fost instituită. 118. De asemenea, Președintele României a susținut, prin declarațiile publice și actul desemnării, un candidat la funcția de prim-ministru care, la rândul său, a declarat public că urmărește respingerea de către Parlament a două cereri de învestitură a Guvernului și declanșarea dizolvării Parlamentului în condițiile art.89 din Constituție. Desigur că sesizările privesc un conflict juridic de natură constituțională între Președinte și Parlament, astfel încât, aparent, conduita candidatului la funcția de prim-ministru excedează obiectului acestei cauze. Această conduită prezintă însă relevanță pentru aprecierea conduitei constituționale a Președintelui României. Urmând logica textelor constituționale de referință analizate și acționând cu loialitate constituțională, Președintele României ar fi trebuit să excludă, de plano, un candidat care se pronunță, atât înainte, cât și în timpul și după consultări, în sensul că va contribui la respingerea celor două propuneri de Guvern care vor fi formulate, pentru a se întruni condițiile constituționale care să permită Președintelui României ”să dizolve acest Parlament”. Desemnarea realizată în aceste condiții, precum și faptul că declarațiile publice ale Președintelui Românei 28 și candidatului la funcția de prim-ministru converg către concluzia enunțată în sesizările ce formează obiectul prezentei cauze, respectiv a existenței intenției comune de a intra ”în logica alegerilor anticipate”, demonstrează, de asemenea, utilizarea procedurii prevăzute de art.103 alin.(1) din Constituție contrar scopului pentru care a fost instituită. În plus, desemnarea unui candidat la funcția de prim-ministru cu scopul de a provoca o criză politică de natură să conducă la alegeri anticipate, implicând, ca etapă intermediară, dizolvarea Parlamentului, determină ca ceea ce constituie, în mod obișnuit, efectul unor încercări nereușite de a forma un nou Guvern să se transforme într-un scop declarat, urmărit și asumat de autorități publice de rang constituțional. Or, o asemenea conduită contravine în mod flagrant spiritului Constituției și loialității constituționale.
În vederea asigurării stabilității instituționale, legiuitorul constituant a exclus, practic, posibilitatea ”provocării” unei dizolvări a Parlamentului de către Președinte. Dimpotrivă, acesta a consacrat o obligație de diligență pentru Președintele României, în sensul de a depune toate eforturile pentru păstrarea stabilității parlamentare, a ducerii până la termen a mandatului obținut prin alegeri, iar nu a scurtării lui, prin forțarea de alegeri anticipate. De aceea, art.89 din Constituție nu exclude posibilitatea ca Președintele să formuleze mai multe solicitări de învestitură (textul constituțional referindu-se la ”cel puțin două”), dacă apreciază că în acest mod se va rezolva blocajul instituțional. Mai mult, faptul că dizolvarea Parlamentului se poate realiza numai după consultarea președinților celor două Camere ale Parlamentului și a liderilor grupurilor parlamentare (deci nu numai a partidelor parlamentare, ci și a independenților, în cazul în care aceștia și-au constituit un grup parlamentar), demonstrează caracterul excepțional al unei asemenea măsuri, care implică un grad ridicat de coeziune politică în sensul producerii efectului dizolvator. Cu alte cuvinte, dizolvarea forului legiuitor trebuie să fie rezultatul unor negocieri și înțelegeri politice în care să fie implicate toate entitățile parlamentare și să reflecte voința comună a celor care au obținut voturile cetățenilor în urma sufragiului electoral.
Având în vedere că existența conflictului juridic a fost determinată de desemnarea de către Președintele României a candidatului la funcția de prim-ministru cu încălcarea dispozițiilor art.103 alin.(1) din Constituție, Curtea reține că această desemnare nu poate declanșa procedura de învestitură a Guvernului. Prin urmare, ca efect al prezentei decizii, desemnarea domnului Ludovic Orban în calitate de candidat pentru funcția de prim-ministru, urmată de solicitarea votului de încredere pentru programul și lista Guvernului prezentate de acesta Parlamentului, nu reprezintă ”prima solicitare” de învestitură în sensul art.89 alin.(1) din Constituție, și, prin urmare, nu constituie momentul de la care se calculează termenul de 60 de zile prevăzut de același text constituțional…”
